Biserica Albastră

PREA FERICITUL PĂRINTE TEOCTIST

PATRIARHUL ROMÂNIEI,

IN VIZITĂ PASTORALĂ

LA GRANIȚA DE VEST A ROMÂNIEI

ȘI LA

„BISERICA ALBASTRĂ” DIN ORADEA

În seara zilei de joi, 1 iunie 1995 (Praznicul Înălţării Domnulul) Prea Fericirea Sa, Părintele Teoctist, Patriarhul României, a sosit la Oradea.
Pe aeroportul din Oradea, intâistătorul Bisericii noastre a fost întâmpinat de către Prea Sfinţitul Episcop Dr. Ioan Mihălţan al Oradiei, Prea Sfinţitul Iustinian Chira, al Maramureşului şi Sătmarului, Prea Sfinţitul Iustin Sigheteanul, Arhiereu Vicar al Maramureşului şi Sătmarului.
Din partea Universităţii din Oradea a venit în întâmpinare Domnul Rector Prof. ing. Dr. Teodor Maghiar, membrii Senatului Universităţii şi studenţi.
De asemenea, au fost prezente şi oficialităţile de stat din Oradea.

Preoţi şi credincioşi ai Bihorului, cu multă bucurie şi cu multe flori au fost de faţă, arătând şi de această dată recunoscuta ospitalitate a românilor acestor locuri.
Corul studenţilor teologi a intonat „Imnul Patriarhal” precum şi alte bucăţi muzicale.
A doua zi, vineri, în 2 iunie, când se pomeneşte Sfântul Mare Mucenic Ioan Cel Nou de la Suceava, Prea Fericirea Sa a făcut o vizită la Prefectura Judeţului Bihor, unde s-a întreţinut cu oficialităţile judeţene şi municipale. După aceasta, în drum spre Teatrul de Stat din Oradea, Prea Fericirea Sa a trecut pe la Catedrala Episcopală ( Biserica cu Lună) unde a oficiat o slujbă de pomenire la mormintele foştilor episcopi ai Oradiei: Roman Ciorogariu, Nicolae Popovici şi Vasile Coman.
De la orele 10, au început manifestările universitare, găzduite de Teatrul de Stat, care au fost onorate de prezenţa Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul României, şi a distinşilor ierarhi Înalt Prea Sfinția Sa Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului, Înalt Prea Sfinţia Sa Bartolomeu Anania, Arhiepiscopul Vadului, Feleacului şi Clujului, Prea Sfinţiile lor Iustinian Chira, Episcopul Maramureşului şi Sătmarului, Andrei Andreicuț, Episcop de Alba Iulia, Ioan Selejan, Episcopul Covasnei şi Harghitei şi Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei.
Festivitatea s-a bucurat de prezenţa autorităţilor publice locale şi a reprezentanţilor unor centre universitare din Țară şi de peste hotare.
Momentul culminant al festivităţii l-a constituit ceremonia acordării titlului de „Doctor Honoris Causa” Prea Fericitului Părinte Teoctist. Rectorul Universităţii a prezentat hotărârea biroului Senatului de acordare a acestui titlu. Părintele Prof. Dr. Dumitru Abrudan, decanul Facultății de Teologie din Oralea, a rostit un cuvânt în care a înfăţişat biografia de credinţă a Întâistătorulului Bisericii Ortodoxe Române, împlinirile duhovniceşti şi administrative de care a fost vrednic într-o viaţă de om.
Sub impulsul puternicelor trăiri emoţionale, Prea Fericitul Părinte Teoctist a rostit o adevărată profesiune de credinţă a unui vrednic urmaş şi continuator al iluştrilor săi înaintaşi aflaţi prin vremuri nu o dată de răstrişte în fruntea Bisericii Neamului.
În aceeaşi zi, pe la orele 14, Prea Fericitul Părinte Teoctist a sfinţit Monumentul Brâncovenilor, amplasat în Campusul Universitar.
La orele 16, Prea Fericirea Sa a prezidat lucrările Sinodului Mitropolitan, ţinut la sediul Episcopiei Ortodoxe din Oradea.
Însoţit apoi de ceilalţi ierarhi şi de autorităţile locale, Prea Fericitul a oficiat slujba Vecerniei şi a Sfinţirii unui clopot la Mănăstirea Sfintei Cruci din Oradea.
Sâmbătă, 3 iunie, intinerarul pastoral al Prea Fericirii Sale a fost deosebit de bogat. Însoţit de ierarhi şi de oficialităţi ale judeţului Bihor şi ale municipiului Oradea, Înaltul oaspete a poposit mai întâi la Diosig, iar apoi la biserica de lemn-monument istoric de la Băile Felix.

În drum spre Beiuş s-a mai făcut un popas la Ceica, unde Prea Fericitul a vizitat biserica şi pe urmă, înaintea monumentului ridicat în cinstea eroilor satului căzuti în cele două războaie mondiale, în faţa unei mulţimi de credincioşi, a rostit un cuvânt de apreciere în legătură cu jerfelnicia credincioşilor din această zonă, cu credținţa lor puternică în Dumnezeu şi cu dragostea lor faţă de Biserică şi Neam.
La porțile oraşului Beiuş, înalţii oaspeţi au fost întâmpinaţi după datina străbună de 20 de călăreți îmbrăcaţi în costume naţionale, cu eşarfe tricolore. În faţa bisericii ortodoxe din centrul oraşului încărcat de istorie o mare mulţime de oameni, localnici şi din împrejurimi, aşteptau cu nerăbdare şi adâncă emoție întâlnirea cu Întâistătătorul Bisericii Ortodoxe Române.
Vizita patriarhală a continuat apoi la Rieni, la binecunoscuta firmă „European Drinks”, care patronează fabrica de sucuri naturale şi răcoritoare.
În drum spre Stâna de Vale, oaspeţii au fost întâmpinaţi în parohia Budureasa de credincioşii de aici împreună cu preotul lor.
Frumoasa staţiune montană Stâna de Vale a fost un nou prilej de bucurie şr înălţare sufletească. Prea Fericirea Sa s-a bucurat când a aflat aici o biserică ridicată în roşu şi clădiri pentru noul aşezământ monahal.
La întoarcerea spre Oradea, Prea Fericirea Sa a mai găsit prilejul de a vizita, deşi seara se lăsase de mult, sediul protopopesc din Beiuş.

Duminică, 4 iunie, Prea Fericitul Părinte Patriarh Teoctist, împreună cu Înalt Prea Sfințitul Mitropolit Dr. Antonie Plămădeală, Prea Sfinţitul Episcop Ioan Selejan şi Prea Sfinţitul Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei, au săvârşit Sfânta Liturghie Arhierească pe platoul din Piaţa Independenţei, locul noii catedrale episcopale ortodoxe.
Aflând din timp despre vizita Prea Fericii Sale pe meleagurile Bihorului, conducerea Parohiei Ortodoxe Române Oradea-Vii, în data de 20 mai, i-a adresat următoarea invitaţie:

„Prea Fericirea Voastră,
Am aflat cu multă bucurie că în perioada 1-4 iunie 1995 veţi fi la Oradea, pentru a primi titlul de „Doctor Honoris Causa” al Universităţăi din Oradea.
Cu acest fericit prilej vă rugăm pe Prea Fericirea V0astră să ne îngăduiţi a Vă face fiasca INVITAŢIE de a participa şi la Biserica Parohlei Oradea -Vii „Biserica Albastră”, la Vecernia de Duminică din 4 iunie a. c.
Prezenţa Prea Fericiril Voastre „în fruntea soborului arhieresc preoţesc la brazda de vest a României, va fi pentru toţi credincioşii ortodocşi români o zi de neuitat, un eveniment sfânt scris cu litere de aur în cartea vieţii noastre.

Cu alese mulţumiri,

al Prea Fericirii Voastre

Pr Gheorghe Nemeş

Prea Fericirii Sale,

         Prea Fericitul Părinte Patriarh TEOCTIST,

         Patriarhul României, Bucureşti”.

 

 

În urma invitației făcute, ni s-a comunicat din partea oficialităţilor, că vizita Prea Fericitului Părinte Teoctist va avea loc la Biserica Albastră, Duminică, 4 iunie, orele 17.
Cu emoţie sfântă şi dragoste fiiască, am făcut cunoscut tuturor credincioşilor evenimentul istoric ce ne sta în faţă. Am primit înțelegere multă de la toți credincioşii şi de la toate organele oficiale ale judeţului Bihor precum şi ale municipiului Oradea.
S-au făcut pregătiri pe măsura evenimentului. Au fost asfaltate străzile ce duc spre Sfânta Biserică, s-au arborat 80 de steaguri tricolore la casele şi porţile credincioşilor. S-a
împodobit în haină de sărbătoare lăcaşul sfânt şi întreg complexul bisericesc. Pe pancardele de culoare albastră erau scrise cuvintele: „Bine aţi venit în parohia noastră”, „Bine aţi venit la Biserica Albastră”. În faţa bisericii s-au aşternut covoare şi s-a aşezat jilţul patriarhal împodobit cu garoafe albe.
Din bulevardul Ştefan Cel Mare şi Sfânt și până la Biserică s-a străbătut traseul pe jos, pe strada Locomotivei şi strada Traian Lalescu, unde, de o parte şi alta a drumului, erau mii și mii de credincioși de toate vârstele. Copiii veneau cu flori, cu icoane, cu prapori și cu Sfânta Cruce înainte, iar cei vârstnici ridicau mâinile ca să atingă veșmintele şi chiar să sărute dreapta Prea Fericirii Sale.
Elevii de la Şcoala generală nr.11, în frunte eu profesorul de muzică. Ion Desanca, au oferit un buchet de cântece religioase și patriotice. Printre sutele de copii şi miile de credincioși de toate vârstele s-a străbătut foarte greu până în faţa Sfintei Biserici. Din acest motiv, mulţi dintre credincioşi s-au urcat pe garduri, pe blocuri, ori s-au așezat în balcoane şi la geamurile blocurilor din vecinătatea bisericii.
Prelungul glas al clopotelor care, ani în şir, i-a adunat pe creștinii locului la rugăciune, de data aceasta întâmpinau și vesteau norodului sosirea Patriarhului României. Aşa s-a intrat în Sfânta Biserică apoi în Sfântul Altar, unde Prea Fericitul Părinte Teoctist, după datină, a consemnat în Sfânta Evanghelie cuvenita însemnare de aducere aminte, înscris însoţit şi de semnăturile Înalt Prea Sfinţitului Părinte Mitropolit Dr. Antonie al Ardealului, Prea Sfinţitului Părinte Dr. Ioan Mihălţan al Oradiei, Prea Sfinţitului Părinte Vasile Hossu, Episcopul Român Unit al Oradiei, a Domnului Temfli Iosif, Episcopul Romano-Catolic de Oradea.
După ce s-a vizitat interiorul bisericii, Prea Fericitul Părinte s-a întreţinut cu artistul Ştefan Gajo din Timisoara, cel care a executat catapeteasma și întreg mobilierul bisericii noastre, de asemenea cu pictorul bisericesc Eremia Profeta, cel care a executat pictura de pe catapeteasmă, cea de pe candelabrul bisericii şi tabloul comemorativ.
Mulţumit de toate cele văzute, Prea Fericirea Sa s-a îndreptat spre ieșire, unde consilierii bisericii i-au făcut o deosebită surpriză: dezvelirea picturii cu portretul Prea Fericitului Părinte Teoctist, cu toate distincţiile primite ca „Doctor Honoris Causa” al Universităţii din Oradea, frescă realizată de către pictorul Eremia Profeta.
În acest timp, corul studenţilor teologi a cântat imne religioase şi „Mulţi ani trăiască”.
Mulţimea care se găsea pe străzi, la balcoane şi în faţa bisericii „ca frunza şi iarba”, după cum au scris ziarele locale, aştepta cu nerăbdare cuvântul de învăţătură al Prea Fericirii Sale, dar nu înainte de a se oficia Vecernia, la care au slujit preoți, diaconi şi arhidiaconi din Oradea şi Sibiu. Alături de înaltele fețe bisericești au asistat la Sfânta rugăciune oficialitățile județului Bihor şi ale municipiului Oradea: Domnul Inginer Ionel Ungur, Prefectul Bihorului, Domnul Inginer Petru Filip, primarul Oradiei, domnul general Lazăr Cârjan, Şeful Poliţiei Judeţului Bihor şi alţii. Au mai fost de faţă ziarişti, fotoreporteri, televiziunea.

După terminarea Sfintei Slujbe a Vecerniei, Prea Sfințitul Părinte Ioan al Oradiei a deschis şirul cuvântărilor, cu un frumos cuvânt de întâmpinare şi de bun venit la această parohie de cartier.
Redăm, în continuare, Cuvântarea Prea Sflntitului Părinte Dr. Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei:

Perea Fericirea Voastră,

Inalt Prea Sfinte Părinte Mitropolit,

Prea Cucernici părinţi fraţi,

Domnilor studenţi,

Iubiţi credincioşi,

Vizita unui Înalt ierarh numai la centrele eparhiale socotim că ar fi nedeplină. Ierarhii trebuie să cunoască și situaţia și starea de spirit, de progres spiritual şi la parohie, pentru că parohia este socotită nucleul principal al Bisericii. De aceea prezenţa Prea Fericitului Părinte Teoctist, în această parohie este ceea ce am spus, o misiune, pentru ca să constate la faţa locului viaţa spirituală și duhovnicească a credincloşilor şi a preoţilor parohi. Acesta este rostul prezenţei Prea Fericirii Sale la această parohie deosebită, cu credincioşi deosebiţi, din această parte a municipiului, cu o populaţie numeroasă şi, în acelaşi timp, credincioasă.
Vă rugăm, Prea Fericirea Voastră, să aduceţi un cuvânt de învăţătură și de mângâiere din tot sufletul, credincioşilor din această parohie. Vă spunem Prea Fericirea Voastră „Bine aţi venit în mijlocul nostru” !

După întâmpinarea făcută de Prea Sfinţitul Părinte Dr. Ioan, Episcopul Oradiei, a urmat Cuvântarea Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul României:

 

„Înalt Prea Sfinţiţi și Prea Sfinţiţi Părinţi,

Fraţi şi iubiţi credincioşi,
Trăiesc o mare bucurie văzând această biserică de cartier din oraşul Oradea, având în faţă mulţimea de credincioşi, mulţimea de iubitori de Hristos, fii ai Bisericii noastre strămoşeşti, alături de ierarhul lor, Prea Sfinţitul Episcop Ioan, preoții parohiei acesteia și o adevărată catedrală atât de frumoasă, o pildă pentru clerul şi credincioşii din Paţriarhia Română. Sunt bucuros în primul rând că, împreună cu Înalt Prea Sfinţitul Antonie al Ardealului, sunt prezenţi Prea Sfinţiţii Episcopi, fraţii noştri iubiţi, ai Bisericii Romano-Catolice şi Bisericii Greco-Catolice. Astăzi, nu întâmplător, în Sfânta Evanghelie pe care am ascultat-o în timpul Sfintei Liturghii, Mântuitorul nostru Iisus Hristos se ruga Tatălui ceresc pentru unitatea apostolilor, ca ei să fie Una, precum Iisus este una cu Tatăl, „Părinte Sfinte păzeşte-i în numele Tău” (Ioan, 17, 11). Este mesajul din totdeauna și al Sfintei noastre Biserici, este mesajul Mântuitorului nostru Iisus Hristos, este cea mai fierbinte rugăciune, cea mai caldă și cea mai convingătoare de unitate a apostolilor în lume, rugându-se să fie păziţi, rugându-se să fie unitate între ei, aşa cum El era una cu Tatăl și Tatăl cu Fiul şi cu Duhul Sfânt.
Tot astăzi, fraţi creştini, Biserica noastră, ca o întrupare și ca o prefigurare a prezenţei Duhului Sfânt în ea, cu apostolii Săi pe care i-a bucurat încredinţându-i că rămâne cu ei până la sfârşitul veacurilor, Biserica pomeneşte pe cei 318 părinţi de la Sfântul Sinod ecumenic de la Niceea din anul 325. Dar acest Sfânt Sinod aminteşte de perioada de până la 312, de grea încercare, de persecuţii nemai pomenite pe pământ, de suferinţele creştinilor din primele veacuri până la Edictul din Milan, dat de Sfântul Împărat Constantin cel Mare, când creştinismul a trebuit să înfrunte zeci de persecuţii, rodind cu harul lui Dumnezeu sute de mii de martiri din toate treptele sociale.
Ne amintește apoi duminica aceasta, cum am spus, despre tabloul zugrăvit în frescă în bisericile mânăstirilor noastre din Bucovina, unde îi vedem pe Sfinţii Împăraţi Constantin şi maica sa Elena, în mijlocul celor 318 sfinți părinți, la Sinodul cel dintâi ecumenic, când Biserica era una în tot Imperiul roman şi când s-a precizat dumnezeirea Domnului nostru Iisus Hristos, de o fiinţă cu Tatăl și cu Duhul Sfânt și închinat în trei persoane, s-a stabilit sărbătorirea Paştelui şi s-a organizat Biserica potrivit provinciilor administrative din Imperiul Roman.
Nu întamplător, aşadar, Sfânta Biserică aşează din când în când, din loc în loc, în drumul către Înviere și către mântuire, semne de orientare a vieţii liturgice, popasuri duhovniceşti care sunt sărbătorile bisericeşti, prilejuri de a ne aduna mereu și mereu a merge pe calea arătată de Mântuitorul lisus Hristos pentru înfăptuirea unităţii creştine.
Iată, mesajul acesta îl auzim aceste clipe. Din timp în timp, el licăreşte în viaţa Bisericii noastre, ca acum la această „lumină lină” a apusului de soare și la biserica aceasta. Acum 1670 de ani, la cel dintâi Sinod ecumenic din 325, Biserica de Răsărit și Biserica de Apus erau una. Din timp în timp, ne regăsim tot în lumina învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos la unitate şi tot cu mesajul sfânt pentru care Mântuitorul S-a rugat, cum scrie Evanghelistul Ioan (Ioan 17, 1-13). Este o adevărată minune aceasta pentru noi, slujitorii Bisericii, pentru creştinătatea întreagă, în sensul că a venit timpul ca noi să întelegem acest mesaj, să înţelegem chemarea Mântuitorului nostru Iisus Hristos la unitate. Spre a înţelege însă, trebuie să ne smerim pe noi înșine şi să redevenim ceea ce au fost aceşti 318 Sfinți Părinţi la primul Sinod ecumenic ca o înlocuire, ca o împlinire a făgăduinţei Mântuitorului Hristos, a lucrării Duhului Sfânt în lume. Duhul Sfânt lucrează în Biserică, în sfintele sinoade ecumenice și locale. Sărbătoarea Pogorârea Sfântului Duh în Duminica viitoare, Dumninica Rusaliilor, ne aduce această adeverire, că noi nu suntem singuri, că se împlineşte cuvântul Mântuitorului Hristos, rostit la Înălţarea Sa: „Iată, Eu cu voi sunt în toate zilele până la sfârşitul veacului”. (In. 28, 20).
Între Biserica noastră Ortodoxă și Biserica Romano-Catolică s-a stabilit, din 1961, începerea dialogului teologic, ajungându-se apoi la constatarea că Invăţătura şi Tradiţia din primul mileniu creştin este de valoare şi dătătoare de rod duhovnicesc în viaţa celor două Biserici. Nu ne mai considerăm Biserici îndepărtate una de alta sau chiar rivale. Anatema, de la 1054, dată Bisericii de Răsărit de către Biserica de Apus, s-a spulberat, datorită a doi mari corifei ai creştinătătii contemporane: Patriarhul ecumenic Atenagoras și Papa Romei, Paul al VI-lea.
De atunci noi trebuia să intrăm pe un făgaş spre apropiere și unitate, în duhul rugăciunii lui Hristos, mai plină de roade, aşa cum am intrat împreună cele două Biserici în această biserică; un adevărat şuvoi de ierarhi, preoţi şi credincioşi și cei de la balcoane și ne-am intâlnit cu toţii și ne-am rugat cu toţii în faţa lui Dumnezeu ca să împlinim rugăciunea aceasta a Mântuitorului pe care a adresat-o astăzi plin de ingrijorare către Tatăl Său pentru unitatea apostolilor „ca să fie deplină bucuria Mea cu ei” (loan 17, 13). Noi, slujitorii bisericilor, suntem urmaşii lor, principiu valabil pentru creştinătatea răsăriteană și creștinătatea din apus. Dar Dumnezeu ne încearcă pentru că suntem vase de lut, pentru că nu putem încă să facem voia Mântuitorului, să împlinim porunca Sa de unitate. Încă ne atrag multe ispite și se ivesc multe greutăţi, fie de o parte, fie de alta. Dar depinde de noi, deoarece ispitele și greutăţile nu sunt de ordin dogmatic. lată că în acest spaţiu atât de Frumos, în faţa acestei biserici, cinstită acum după vrednicie, spaţiu atât de mic, dar atât de larg ca însemnătate teologică, socială şi filosofică creştină, noi ne-am regăsit aici, ierarhii celor două Biserici mari din lume. Putea-vom noi, oare, să ne biruim pe noi înșine, să ne smerim, să renunţăm la ceea ce este omenesc, să luăm Crucea și să-L urmăm pe Domnul? Putea-vom noi să înscriem în inimi adevărul că noi suntem datori nu numai să nu-L uităm, ci să adeverim cuvântul lui Iisus, că noi suntem bucuria Lui deplină?

Putem să împlinim această voie a Mântuitorului Iisus Hristos din rugăciunea Sa, unde cititm: „Părinte Sfinte, întru numele Tău păzeşte-i pe cei pe care mi i-ai dat, ca să fie una, aşa cum suntem Noi (loan 17, 11), dar şi prin rugăciunea noastră în duhul iubirii a sincerităţii, a recunoaşterii greșelilor, a lepădării. Așa vom depăşi ceea ce ne deosebeşte și ne vom regăsi în ceea ce dintru început am fost, ca Biserica una, cea a celor 318 Sfinţi Părinţi de la Sinodul de la Niceea și până la cel de-al şaptelea Sinod ecumenic, a sinoadelor locale de o parte și de alta.

Aflăm aşadar un izvor și un fond extraordinar de bogat pe care noi, Bisericile, încă nu le-am folosit până acum spre apropierea și împlinirea rugăciunii lui Iisus pentru unitate. Să rugăm pe Dumnezeu Maica Domnului, în această zi sfântă, dintre Înălţarea Domnului Pogorârea Duhului Sfânt, ca să ne dea şi nouă darul acesta de împlinire a voii Lui și dumneavoastră credincioşilor să ajungem o dată la linişte şi pace, cu atât mai mult cu cât aparţinem aceleiaşi Biserici Româneşti, și să ştim ai cui fii suntem, că ,suntem fii ai Bisericii Mântuitorului nostru Iisus Hristos; Biserica Lui, pe care a înterneiat-o cu scump sângele Său” (Fapte 20, 28), cu jertfa Sa aici pe pământ şi de aceea o numeşte „Biserica Mea” în toate cuvântările Sale. Noţiunea de Biserică nu poate fi folosită așa cum ne-ar conveni nouă câteodată. Ea este stâlpul și temelia adevărului, iar acest cuvânt se exprimă prin Sfintele Sinoade locale şi generale, prin Sfântul Sinod. Suntem o Biserică Ortodoxă autocefală, naţională. Biserica strămoşilor noştri, a atâtor martiri, împreună cu cealaltă soră a noastră, Biserica Greco-Catolică, cu care până la 1700 am fost una Şi am dat jertfe împreună, Şi am dat și de atunci încoace jertfe împreună, care nu vor fi zadarnice în viaţa Bisericii noastre. Aceste jertfe ne vor ajuta să ne apropiem, ne vor ajuta să vedem mai bine lumina lui Hristos, lumina care luminează și sufletele și trupul cele mai de jos ale pământului, adică iadul, neînţelegerea, bezna păcatelor noastre. Numai lumina lui Hristos va putea să ne lumineze și sa ne cureţe cu desăvârşire.

Iubiţii mei,
Vizita de la Oradea, afirm în fața dumneavoastră și în faţa acestei biserici împodobită ca un Sion al Domnului nostru Iisus Hristos prin hărnicia credincioşilor, prin hărnicia preoților, prin jertfa și dăruirea lor, reprezintă o împrejurare ferieită. Cum să nu mă bucur, ca părinte frate al preoţilor și al credincioşilor din Patriarhia Română, de astfel de vrednicii? Cum aș putea ca acest chivot al sufletelor noastre să nu fie dat pildă tuturor bisericilor din Patriarhia Română, de felul cum se poate împodobi Biserica Mântuitorului Iisus Hristos? Imaginea Bisericii celei veşnice, imaginea Bisericii celor care au trecut în împărăţia lui Dumnezeu, care sunt înscrise în cartea vieţii, a sfinţilor și a sfinților îngeri, Biserica este imaginea a tot ce avem noi mai frumos pe pământ ca locaş al lui Dumnezeu. Putem afirma pe drept cuvânt, împreună cu Sfântul Clement Alexandrinul, că: „Biserica de pe pământ este chip al Bisericii cereşti” (Stromata a IV, 66, 1). Ea este mesajul de pace, de frăţietate, de înălţare a sufletului la înălţimea învăţăturii Mântuitorului nostru Iisus Hristos. Grija pentru Biserică ne arată grija noastră pentru suflet, căci, alături de Biserica aceasta atât de frumoasă şi împreună cu ea, noi avem biserica sufletului nostru, cel de taină, pe care trebuie păstrăm tot atât de curat ca această biserică. Trebuie să fie o desăvârşită corelare între grija de biserică, lăcaşul lui Dutnnezeu văzut pe pământ și cea a sufletelor noastre din lăcaşul sufletelor. Și în rândul acestor griji stă dragostea și credința pentru băserică, criteriul nostru pentru vestirea cuvântului lui Dumnezeu. Sfinţii Părinţi din timpul lor și până în zilele noastre au statornicit că adevărul Bisericii, adevărul Sfintei Evanghelii se tălmăceşte și se face viu în viaţa credincioşilor prin grăja şi îndatorirea Sfintelor Sinoade locale. Bisericile Ortodoxe au fiecare Sfântul şi îndreptătorul lor Sinod. Și noi avem Sfântul îndreptătorul nostru Sinod român. Toate problemele de credinţă, toate problemele de reglementare a vieţii noastre canonice, dogmatice și organizatorice se orânduiesc de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române.

Nu orice fel de grupare religioasă poate avea autoritatea și competenţa de a tălmăci voia lui Dumnezeu, de a tălmăci apoi Sfânta Scriptură, ci numai cei aleşi și călăuzăţi de Sfântul Duh, care împreună și de o fiinţă cu Tatăl și cu Fiul ne lumănează spre o viaţă curată, ca să păstrăm nealterată unitatea de credănţă în viaţa noastră. Nu orice grupare deci, care s-ar denumi chiar şi creştină, nu orice sectă, nu orice curent de gândire și cuvânt religios venit din altă parte, fie de la apus, fie de la răsărit, ori de unde ar veni, poate să aibă această încredinţare a Mântuitorului Iisus Hristos, poate să predice adevărul dumnezeiesc tălmăcit numai de Biserică, numai de preoţia întemeiată de El pe pământ.

Ceata preoţească şă cea arhierească sunt în slujba adevărului dumnezeiesc, sunt chimvalele Duhului Sfânt. Iar Sfântul Sinod al Bisericii autocefale, naţionale, a fiecărei Biserici, este organul, glasul prin care se pronunţă Biserica, prin care se proclamă adevărul de credinţă și calea pe care trebuie să o urmeze fiecare creştin. Suntem îngrijoraţi împreună, Bisericile care ne aflăm aici, suntem îngrijoraţi de agresiunea sectelor care pătrund acum atât de ameninţător în ţara noastră şi în Băserica noastră.
Sunt impresionat de prezenţa credincioşilor. Folosesc acest prilej ca să fac apel la părinţi, la tineri mai ales, la şcolari, de a învăţa, de a cunoaşte credinţa ortodoxă, credinţa creştină, Sfânta Evanghelie, de a păstra rânduielile noastre bisericești, rânduielile și datinile noastre strămoşeşti, de a face ca falşii evanghelişti care vin, care se prezintă prin diferite forme de atragere a credincioşilor, să nu poată să aibă succes într-o familie în care este Domn și Stăpân Mântuitorul nostru Iisus Hristos; să nu aibă succes într-o şcoală în care se predă religia, în care este icoana sau Crucea Mântuitorului Hristos. Toate să se petreacă sub semnul credinţei și sub semnul autenticităţii noastre de credință. Altfel este zadarnică toată învăţătura noastră, toate lucrările pe care le facem în biserică, dacă noi preoţii şi episcopii nu suntem la înălţimea acestei chemări a zilelor noastre pentru păstrarea unătăţii de credinţă. Este sensul și chemarea Sfintei Evanghelii din ziua de astăzi, pe care Sfântul Apostol Ioan, cel atât de iubit de Domnul, a scris-o atât de frumos în rugăciunea Mântuitorului către Tatăl Său ceresc, pentru unitatea ucenicilor și pentru apărarea lor, pentru a-i încuraja, pentru a le dărui și lor slava Sa. El se proslăveşte prin noi, slujitorii Băsericii, dar și prin credincioşi. Numele Său este armă împotriva diavolilor, împotriva urii, împotriva duşmăniei, împotriva neînţelegerilor, pentru că numele lui Iisus Hristos face să rodească în suflete pacea, iertarea, bunătatea.
Suntem, iubiţi credincioşi, aşa cum ne ştie istoria universală, un popor creştin din naşterea sa. Noi nu avem o dată de încreştinare. Toate popoarele Europei şi celelalte din Răsărit au, în istoria lor, un an în care s-au încreştinat, botezul nașterii. Românii nu au nici o dată, pentru că ei s-au născut creştini, ei s-au format cu această credintă sfântă pe care o avem noi astăzi. Cei ce merg în părţile Dobrogei şă în părţile Moldovei şi în părţile Transilvaniei, văd mărturii vrednice de toată autenticitatea că noi am avut Băserică, şi că avem o moştenire patristică de mare valoare universală.

Suntem fiii urmaşii unor părinţi sufleteşti cu care s-a mândrit Roma şi Europa, ca Sf. Ioan Casian și Dionisie cel Smerit. Istoria Bisericii noastre a înregistrat sinoade locale încă de pe timpul lui Mihai Văteazul, Vasile Lupu, etc. La primul Sinod ecumenic, pomenit în calendarul nostru de astăzi, învăţaţii istorici ai vremii arată că a participat și un episcop din părţile noastre, Teotim, care, deşi atunci era sub stăpânirea goţilor, el reprezintă Biserica strămoşilor noştră. Este încă o dovadă despre vechimea noastră, despre existenţa episcopilor străromâni, în Doborgea, la Tomis, la Callatis și în toate oraşele Dobrogei din secolul III, secolul IV şi următoarele.

Suntem, aşadar, un popor paşnic, blând și credincios, ospitalier. Nimeni nu poate să-şi întemeieze afirmaţii tendenţioase în legătură cu tratamentul românilor faţă de celelalte naţionalităţi conlocuitoare, faţă de celelalte credinţe, îndeosebi cu vecinii noştri de la Apus, din Ungaria. La începutul încreştinării lor au îmbrăţişat Ortodoxia, dar istoria le-a schimbat credinţa.

Creştinismul a adus roade în Europa. Când am vizitat, în toamna trecută, pe românii din Ungaria, am vizitat și Budapesta. În întâlnirile cu autorităţile cele mai înalte de Stat, am aflat cu multă bucurie idea de colaborare, de înţelegere, reciprocă, ideea de o imperioasă cerinţă de a ne cunoaşte mai bine, de a şti adevărul că atunci când clopotele diferitelor biserici sună, toţi creştinii se gândesc la Dumnezeu, la rugăciune, nu se gândesc alte lucruri trecătoare. Atunci când ei văd bisericile diferitelor credinţe înălţându-se în aceeaşi comună, încearcă sentimentul de bucurie, pentru că de la fiecare biserică trebuie să radieze mesajul păcii, frăţietăţii, înţelegerii şi al apropierii creştine. A rânduit Dumnezeu să fim vecini, le spuneam acolo. Dacă această rânduială este de la Dumnezeu, nu o putem schimba. Nici o forţă de pe pământ, oricât de puternică ar fi ea, nu poate schimba rânduiala făcută de Dumnezeu. Au măriurisit acest adevăr cei 45 de ani de comunism în Ţară și cei peste 70 de ani de stalinism în Rusia. Credinţa a rămas aşa cum rămâne cărbunele în spuza lui.

La noi mai ales, la români, aşa după cum știți toate Bisericile şi-au avut activităţile lor. Și noi, reprezentanţii Bisericilor, am colaborat rodnic în anii aceia, deşi constrânşi, îngrădiți de legile atât de aspre și militante de desfiinţare a crezului creştin. Noi am adus împreună laudă lui Dumnezeu. O localitate în care se înalţă mai multe turle către cer ale diferitelor Biserici este semn că acolo sunt rugăciuni care se înalţă în diferite limbi, după diferite rânduieli proprii, dar care totuşi se înalță către Dumnezeu și Dumnezeu este Dumnezeul luminii, Dumnezeul nostru, Dumnezeul cel bun, îndelung răbdător şi iubitor de oameni. Ne trebuie aşadar o voinţă a noastră, o renaştere a noastră, ca să refacem aceste legături cu dragoste, cu iubirea noastră şi creştinească și omenească, pentru ca împreună să putem împlini mesajul de astăzi din Sfânta Evanghelie de la Ioan, de unitate a Apostolilor, de unitate şi apropiere a Bisericilor. Este un drum greu, nu uşor, nu lipsit de necazuri, nu lipsit de obstacole, este un drum greu.

Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române apreciază că se impune a depune eforturi să ne renaştem în duh şi adevăr, să ne reînoim dinăuntrul nostru, să dăm valoare familiei creştine, să dăm valoare credinței noastre pe care am moştenit-o din bătrâni de la strămoşi, să dăm valoare vocaţiei noastre de creștini și de români buni, iubitori și ospitalieri, să dăm valoare vocaţiei tineretului, să dăm valoare hărniciei acestui tineret pentru a învăţa carte, pentru a-şi însuși lumina ştiinţei, pentru a nu rămâne în urmă faţă de transformările din viaţa omenirii. Să sprijinim tineretul la învăţătură, chiar din anii de grădiniță. Dacă ne va ajuta Dumnezeu, gândim că ar fi bine chiar de acolo să-i învăţăm credinţa în Dumnezeu.

Un prunc crescut în frică de Dumnezeu, crescut în respect faţă de aproapele, crescut în respect faţă de adevăr, care trebuie să fie numai unul, nu mai multe adevăruri, mai ales în domeniul credinţei. Un astfel de prunc, un astfel de tânăr este podoaba Bisericii, a ţării, a societăţii.

Şi noi credincioşii și noi preoţii, avem o mare răspundere cu toţii, şi tuturor Bisericilor, ca noi să exprimăm adevărul, identitatea fiecărei Biserici. De unde avem izvorul fiecare Biserică, pe ce ne întemeiem structura noastră canonică, dogmatică. Pe ce ne întemeiem rolul și slujirea noastră, ca să putem apoi, pe acest temei, să găsim căile de colaborare, de a da valoare Sfintei Evanghelii și poruncilor Mântuitorului nostru Iisus Hristos.
Repet, familia să aibă o trăinicie, să aibă o sănătate morală deosebită. Tineretul trebuie, de asemenea, să aibă o sănătate şi un dor de muncă, de dragoste de muncă, de orice fel de muncă, căci munca îl cinsteşte, îl înnobilează pe om. Și de aceea cuvântul Bisericii de preţuire şi de dragoste, îl reînnoiesc, și-l îndrept cu acest prilej către tineretul ţării noastre.

Vă văd și aici și v-am văzut şi în aula Teatrului de Stat și la slujba de astăzi, dar pretutindeni unde mă duc majoritatea credincioşilor sunt tineri. Trebuie să dăm atenţie multă tineretului. Părinţii să-şi apropie tineretul, să-i înţeleagă părinteşte, să-i îndrume. Luaţi aminte, iubiţi părinţi şi fraţi, mame și surori, la creşterea și păzirea morală a sufletului tineretului care poate să cadă în diferite capcane fără puterea de a se redresa.

Biserica Ortodoxă Română, împreună cu celelalte Biserici, a adresat un apel necontenit pentru statura morală a tineretului nostru, a societăţii și a familiei; pentru a nu vedea normalul în anormal, a nu vedea lumină acolo unde este intuneric. Unde este cuvântul lui Dumnezeu, al Sfintei Evanghelii ,și al învăţăturii Bisericii, acolo este numai lumină și trebuie ca lumina să lumineze în întuneric necontenit. Biserica se zbate şi dumneavoastră, părinţii mamele, trebuie împreună să sprijiniţi ca tineretul să fie în afară de orice pericol. Legea firii a sădit-o Dumnezeu în și om și în natură. Și omul este hărăzit a fi coroana întregii creaturi, este hărăzit a împlini o misiune sfântă pe pământ, aşa cum l-a creat Dumnezeu, aşa cum l-au născut părinţii lui. Nu poate să aibă un alt curs și o altă viaţă, o altă educaţie, decât aceea pe care neamul nostru românesc a avut-o de aproape două mii de ani asupra valorilor eterne ale neamului nostru, a ceea ce este anormal și ceea ce este normal. Celălat păcat greu, pe care trebuie să-l combatem este acela al pierderilor de fii, al abandonării copiilor, al acestei sălbăticii care a devenit frecvent în Europa, și la noi din nefericire. Abandonarea copiilor și lipsa de iubire și grijă faţă de ei este mare păcat în faţa lui Dumnezeu. Este un păcat, ca și celălalt, împotriva Duhului Sfânt, cum îl numeşte Biserica. Dar Biserica nu condamnă aceste persoane, nu le marginalizează, nu le judecă cu asprime, pentru că Biserica urmează cuvântul Mântuitorului, care spune: „N-am venit să chem pe cei drepţi, ci pe cei păcătoşi la pocăinţă” (Matei, IX, 13). Cei păcătoşi sunt grija Bisericii. Un mare predicator a început predica zilei despre sfinţii păcătoşi, spre nedumerirea credincioşilor. Ce va vrea predicatorul să spună prin acestea? gândesc ascultătorii. Un adevăr și o realitate foarte frumoasă, dar necunoscute de lumea din afară, că Biserica își are văzduhul ei și are tainele ei de judecată, metodele ei de îndreptare, de a-i atrage la pocăinţă pe toţi. Asemenea tâlharului de pe cruce, care într-o secundă s-a mântuit, când a zis cu credinţă către Iisus: „Pomeneşte-mă, Doamne când voi veni în împărăţia Ta!” În aceeaşi clipă Iisus i-a răspuns: „Astăzi vei fi cu Mine în rai” (Luca XXIII, 42, 43). Lucrul acesta ne arată iubirea păcătoşilor și bunătatea lui Hristos. Aşa îl slăvim și noi în slujbă: „Că bun şi iubitor de oameni și îndelung răbdător eşti”. Cum am putea atunci să urâm pe păcătoşi, să-i îndepărtăm de Biserică, să-i pedepsim? Sau să le punem de la început eticheta de oameni condamnaţi. Nu-i condamnăm, iubiţi credineioşi, pe ei, ci condamnăm păcatul și răul care este pricinuitor al multor rele îi duce în rătăcire și pe cei drepţi. Exemplele din viaţa sfinţilor sunt atât de numeroase asupra acelor păcătoşi care s-au pocăit și au devenit apoi sfinţi. 

Știu că sunteți frământaţi de aceste decăderi morale şi că depuneţi eforturi pentru mai bine, pentru demnitatea familiei şi creşterea și formarea morală a tineretului. În inima fiecărui credincios sălăşluieşte năzuinţa de înălţare duhovnicească, de iubire faţă de oameni, faţă de Sfânta Biserică și împărtăşiţi durerea şi pentru cei ce cad de la credinţa dreaptă şi sunt victime ale păcatelor. Sunt zbuciume sufleteşti şi acestea, iubiţi fraţi surori. Ele nu trebuie numai să vă îngrijoreze, ci trebuie să vă trezească atenţia și să vă întărească voinţa spre a abandona ceea ce este rău, spre a lua calea Bisericii, calea binelui, calea iubirii. Trebuie să ne privim cu mai multă dragoste unii pe alții.

Înstrăinarea din societatea noastră şi, în general, din lume, datorită secularizării, are urmări necruţătoare. Îi face pe oameni mai egoişti, nepăsători faţă de suferinţele şi durerile celorlalţi. Blocurile oraşelor i-au adunat pe oamenă pentru existenţă, dar i-au înstrăinat. Ei nu se mai cunosc, vecinii nu se mai salută între ei. Se întâlnesc pe stradă ca nişte străini. Cea mai grea și cea mai de nesuportat stare este aceea a înstrăinării omului de om, pentru că înstrăinarea omului de om înseamnă înstrăinarea omului şi de Dumnezeu. Fiecare om poartă chipul lui Durnnezeu. Când privim în faţă o persoană , chiar necunoscută, ne uităm la chipul lui Dumnezeu din ea și când suntem în legătură cu Biserica, ceva tainic ne îndeamnă să ne apropiem de orice semn ivit în cale. Dar când nu suntem în legătură cu Biserica îl privim cu răceală, îl dispreţuim chiar și ajungem pradă egoismului, păcatul cel mai greu şi, din nefericire, cel mai des întâlnit.

Noi trebuie să revenim la bunătatea şi starea normală a părinţilor și bunicilor noștri. În vremea copilăriei mele, de mult trecută, mergând pe uliţele satului și văzand pe cineva la poartă, treceam oare fără să-l salut? fără să zic „Sărut mâna, naşule” sau „Sărut mâna, bunicule”? Era învățătura și cuvântul sfânt al profesorului de la şcoală, al părinţilor noștri. Era rodul predicii şi pilda preotului de la biserică. Aceste bunuri sufleteşti trebuie să le redobândim prin predarea religiei la şcoală și prin autoritatea familiei. Ele dau valoare omului, dau valoare societăţii umane și cu ele, între altele, intrăm în Europa. Europenii care vin şi văd mulţimea credincioşilor la biserici, văd mulţimea de credincioşi la Sfânta Liturghie, ca astăzi, în aer liber, pe locul viitoarei catedrale episcopale, fără bănci, chiar jenant câteodată, dar cu răbdare, ei ascultă Liturghia Sfântului loan Gură de Aur. Această evlavie românească constituie o pildă nu numai pentru europeni, ci pentru toţi cei ce au ochi de văzut. Noi apreciem mult bunătatea credincioşilor, setea tineretului nostru pentru cunoaşterea valorilor credinţei, luând iniţiative de mare valoare misionară. Cele peste 30 de licee seminariale teologice, cele 14 facultăți de teologie dau prilej miilor de tineri să răspundă chemării lui Hristos. Şi celelalte Biserici creştine din Ţară, au și ele asemenea școli.

Fraţi și iubiţi ascultători,
Port cu mine imaginea credincioşilor orădeni, cea a preoţilor, a noilor biserici şi mânăstiri, a măicuţelor a călugărițelor. Restaurarea monahismului în această parte de Ţară, înseamnă un mare pas în afirmarea Sfintei Ortodoxii. Această credinţă, aeceastă evlavie a tuturor şi mai cu seamă a elevilor tineretului de acum din zilele trecute la bisericile şi mânăstirile pe unde ne-am închinat s-a întipărit adânc în sufletul meu.
Dumneavoastră toţi, ierarhii, preoţii, credincioşi și credincioase ai Bisericii noastre „sunteți întru Domnul, pecetea apostoliei mele” (I. Cor 9, 2), îndrăznind a invoca cu această împrejurare, cuvintele Sfântului Apostol Pavel. Dumnezeu să ne învrednicească ca împreună să răspundem acestui cuvânt, ca prin vrednicia fiecăruia dintre noi să fim pecetea apostoliei Bisericii și a Neamului Românesc. Amin!”