PAROHIA ORTODOXĂ ROMÂNĂ „Viile Orăzii”.

I s-a dat această denumire în anul 1928, după numele cartierului bogat în viile și livezile orașului Oradea.

SCURT ISTORIC
Gravurile vechi, de acum două veacuri, înfăţişând Oradea, păstrează imaginea panoramică a unui oraş în plenitudinea cuvântului, rânduit după chipul şi asemănarea majorităţii urbelor Transilvaniei, situat, ca şi astăzi, la poalele unuia din piemonturile prelungi ale Munţilor Apuseni, care-l domină şi ocroteşte spre nord prin dealurile sale cu vii şi livezi, în timp ce spre vest şi sud se deschide şesul nemărginit al Câmpiei vestice umbrită încă, în parte, de păduri. Împărţindu-l parcă în două, prin mijlocul oraşului curge, domol, scăpat din strâmtorile munţilor, râul Crişul Repede. În acele vremuri, Urbea Mare întrunea trei cartiere, situate în preajma cetății: spre răsărit se întinde Velenţa, mărginit în imediata apropiere, către vest, cu aşezarea de Subcetate, pe malul drept al râului se află Olosigul, iar central Oraşul Nou, situat în perimetrul actualului centru civic.

În mulţimea de edificii ale oraşului de acum două veacuri desluşim şi turlele a două biserici româneşti ortodoxe, vechea catedrală ortodoxă a Bihorului, situată în cartierul Velenţa, iar cealaltă „Biserica cu Lună”, noua catedrală a Oradiei, situată în centrul civic. Partea de nord-vest a oraşului, situată în drumul către Ungaria, era dominată de Palatul Baroc şi Catedrala romano-catolică. În fotografiile de epocă, din urmă cu un veac, desluşim cum, treptat, terenul viran din vecinătatea acestora din urmă, îndeosebi după introducerea căii ferate şi construcţia gării oraşului, începe a fi ocupat de tot mai multe clădiri, pe când podgoria sau dealul din vecinătate continuă a fi învăluit de vii şi livezi. Din acest motiv, până înainte de al doilea Război Mondial, părţii de nord-vest a Oradiei i se mai spunea şi Oraşul Grădinilor.

Îndelungata stăpânire străină şi existenţa în imediata apropiere a Curţii episcopale romano-catolice au făcut imposibilă ridicarea unei biserici pentru locuitorii români din această parte a oraşului. Împlinirea, în anul 1918, a visului de aur al Neamului nostru a redat românilor din Crişana putinţa reaşezării credinţei strămoşeşti în drepturile sale reale şi fireşti, în anul 1920 având loc reînfiinţarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei.

În primii ani după Marea Unire, numărul populaţiei româneşti a crescut simţitor, atât prin stabilirea în perimetrul urbei a multor locuitori ai satelor învecinate cât şi prin venirea „din toate unghiurile Ţării” a unui număr însemnat de lucrători de la căile ferate, funcţionari ai instituţiilor Statului, intelectuali, lucrători ai poştei şi mici meseriaşi sau simpli agricultori. Marea majoritate a acestora, având o situaţie materială modestă, s-au stabilit în perimetrul urban ori suburban disponibil, mai ales în partea de nord-vest a Orăzii, în zona Gării, numită, cum spuneam, şi Oraşul Grădinilor, pentru că această parte a oraşului, străjuită de dealuri, era învăluită, într-o mult mai mare măsură decât în zilele noastre, de roditoare vii şi livezi. Cum, la această dată, în Oradea Mare existau doar două biserici româneşti ortodoxe (cele amintite mai sus), s-a simţit nevoia înfiinţării în această parte a oraşului a unei noi parohii.

Inițiativa înființării Parohiei Ortodoxe Române cu numele „Viile Orăzii” s-a pornit în anul 1927, iar aprobarea oficială, a fost primită din partea Ministerului Cultelor în anul 1928. De la bun început, vrednicul părinte Pr. Valeriu Ioja s-a străduit din toate puterile să-i adune pe credincioşii ortodocşi din acest cartier al Oradiei într-o comunitate viabilă şi unită. La scurt timp după înfiinţarea Oficiului parohial, în una din sălile Şcolii de Stat nr. 8, a fost amenajată Capela credincioşilor români din cartierul Viile Orăzii. Inventarul acestei capele, întocmit după toate probabilităţile în cursul anului 1931, păstrează peste timp imaginea casei de rugăciune a românilor din Oraşul Grădinilor:

„Altarul e masa din sala de învăţământ, pentru care avem o învelitoare jur împrejur, 3 pe masă. Pe această masă stă la Sf(ânta) Liturghie: tabernacolul, 2 şfeşnice, o cruce, Evanghelia, antimisul, Liturghierul. Toate aceste(a) în zi(lele) de ,școală stau într-un dulap, proprietatea capelei, care e aşezat acolo în şcoală.

Pentru proscomidie este o măsuţă mică, proprietatea capelei, și are trei învălitoare. Pe această masă e un luminar, o tavă mică cu un pahar și o sticlă pentru vin şi apă. În pupitrul mesei, care e prevăzut cu o cheie, stau 2 garnituri p(entru) potir și 8 purificatoare. Pe masă mai este o cruce şi o scânduriţa pentru pregătirea proscomidiei.

Pe peretele din dosul altarului sunt, sus 3 icoane, una a Sf(intei) Treimi, una a Pr(ea) C(uvioasei) F(ecioara) Maria şi una a Sf(ântului) Dumitru”.(…) ” Mai jos de acestea, sub icoana Sf(intei) Treimi, sunt încă 2 icoane şi un crucifix.

Lângă altar, de-a dreapta, este un genuchier, care serveşte de scaun de mărturisire, și un tetrapod pe care iar o icoană pe care o sărută credincioșii când intră. Acest tetrapod are 2 acoperitoare.

Potirul, steluţa, lancea, o linguriţă alpaca pentru cuminecare şi una aurită şi o cutiuţă pentru Sf(ânta) Cuminecătură, a bolnavilor; stau în o cutie de lemn făcută anume pentru acest scop. Această cutie, ca să fie în mai mare siguranţă, după Sf(ânta) Liturghie ( preotul) o duce acasă. Pentru trebuinţa cantorului este: Apostol, Octoih şi Penticostar.

Toate albiturile și cărţile, după Litiughie, se aşează în dulap, unde mai avem o cădelniţa, 2 rânduri de odăjdii, două stihare, 2 epatrafire, un covor care se pune înaintea altarului, 2 tăvi; una pentru tas, una pentru anafura”.

Din iunie 1931 se păstrează, imprimat prin grija Oficiului parohial ortodox român din Viile Orăzii, formularul Actului de mulţumire, din care au fost înmânate exemplare tuturor celor care au sprijinit înzestrarea capelei. „Aceste prime jertfe pentru noul lăcaş de închinare românească aici, la eterna graniţă de vest a României – mărturiseşte documentul – o va răsplăti Domnul Dumnezeu cu bogatele sale daruri. Pentru noi ele sunt o îmbărbătare la lucrul început: construirea unei frumoase biserici ortodoxe în acest suburbiu al Orăzii cu o numeroasă populaţie românească care până ieri a fost neglijată din punct de vedere religios cultural”.

Pentru a putea fi chemați credincioșii la rugăciune şi la Sfânta Liturghie, Oficiul parohial, cu sprijinul comunităţii, a înălţat în vecinătate o clopotniţă înzestrată cu un clopot de bronz (în greutate de 117 kg., procurat de la turnătoria W. Spineanu, din București), ce s-a sfinţit la 12 iulie 1931.

Serviciile religioase s-au ţinut în capela din clădirea școlii până în anul 1944, când capela a fost mutată într-o casă a Căilor Ferate Române (situată pe actualul Bd. Ștefan cel Mare și Sfânt), ce a servit ca loc de rugăciune până în anul 1952, când a fost târnosită Biserica Albastră.

Anul 1931 a marcat momentul începerii demersurilor în vederea înălţării în Orașul Grădinilor din Oradea Mare a noului lăcaş de cult ortodox. Solicitându-se aprobarea Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei şi primindu-se binecuvântarea ierarhului Nicolae Popovici, la Oficiul parohial „Viile Orăzii” ia fiinţă un Comitet de iniţiativă, cu un rol hotărâtor în edificarea noii biserici.

Terenul, respectiv locul pe care urma să fie construit lăcașul de cult a fost primit prin stăruinţa Consiliului parohial şi a părintelui Valeriu Ioja. În cuprinsul memoriului din februarie 1931, adresat Prefecturii Judeţului Bihor în vederea obţinerii proprietăţii funciare, scriau următoarele: „Suntem înconjuraţi de minoritari, care, prin impunătoarele lor lăcaşuri de închinăciune, ne sfidează întocmai ca pe vremuri. În anii trecuţi, în lipsa şcolii, care numai de la loct(ombrie) 1930 fiinţează, copilașii noştrii frecventau şcolile grădinile (grădiniţele – n.n.) minoritare și ajunseserăm la noi acasă ca, copiii noştri, să-şi uite limba maternă să-şi însuşească limba maghiară. Tot atunci, părinţii enoriaşi, cercetau capistele minoritare, și era o jale să vezi cum se infiltra în sufletele lor indiferența, ba chiar ura (faţă) de Neamul lor. Toate cele amintite ne obligă ca, în numele acestor români şi creştini ortodocşi, să Vă solicităm Mult Stimate Domnule Prefect a supune cazul nostru comisiunii pe care cu onoare o prezidați și faceţi ca ni se aprobe în baza legii de Reformă Agrară a fi împroprietăriţi cu capetele de teren prevăzute în art.119 prin Regulamentul acestei legi, din terenul ce aveţi în rezervă în hotarul comunei Sântandrei, care actualmente este arendat Societăţii de Patronaj din Oradea. Ajungând în forma aceasta în posesia unei mici proprietăţi, nădăjduim că, în scurt timp, ne vom putea ridica un mic lăcaş de închinăciune, unde să ne putem creşte buni români devotaţi creştini ai Neamului Bisericii noastre drept măritoare. Având deplina încredere în ajutorul lui Dumnezeu sentimentul Dumneavoastră de român creştin, rămânem în speranţa că cererea noastră va fi îndeplinită.” Alături de preotul paroh, mai semnau: Pompiliu Dan, Alexandru Jurău, Victor Fildan, Zaharia Moga, Ştefan Muntean, Ştefan Ionescu şi Vasile Popovici.

Deşi era perioada crizei economice, demersurile fruntașilor comunităţii ortodoxe au continuat pe tot parcursul anilor 1932 și 1933. Firește, așa cum de altfel s-a procedat şi vedem că se procedează chiar în zilele noastre în asemenea situaţii, a fost solicitat sprijinul tuturora, a instituţiilor Statului, a Bisericii şi a enoriaşilor în primul rând. Comitetul de iniţiativă și-a intensificat activitatea începând din vara anului 1934. Apelul-manifest, conceput acum, era adresat creștinilor români de pretutindeni: „Oricărui binefăcător al nostru – se vestea prin intermediul lui – îi datorăm recunoştinţă manifestată prin mulţumită sinceră. Dintre toţi binefăcătorii noştri care este cel mai îndreptăţit la această recunoştinţă, dacă nu acela care ne-a dat viaţă, sănătate, minte și înţelepciune? Acela care alături de părinţii noștri ne-a supravegheat până ce am ajuns conşti(enţi) de noi. Acela prin a cărui sprijin am reuşit să ne determinăm un loc în viaţa socială. Acela din a cărui milă am devenit iarăşi liberi, stăpâni pe vechiul nostru pământ. Da, preamilostivul Dunmezeu este cel mai mare binefăcător al nostru. Dacă suntem azi în viaţă, dacă ne simţim tari şi mari, dacă ocupăm demnităţi sociale profesionale în scumpa noastră Ţară din supuşi conduşi am devenit stăpâni conducători, a Lui e meritul.

Am fost și suntem îndeajuns recunoscători făcătorului, susţinătorului şi Mântuitondui nostru Tată ceresc? Să lăsăm conştiinţa fiecăruia să răspundă la această întrebare. Cum ne-am putea arăta mai bine recunoştinţa noastră faţă de Dumnezeu decât jertfind din rodul muncii noastre cinstite o parte a măsurat surplusului de care dispunem, pentru ridicarea unui lăcaş Dumnezeesc (biserică) unde să sălăşluiască El, unde să ne aducem aminte mereu de binefacerile Lui prin rugăciuni de mulţumită şi unde să se aducă jertfa cea fără de sânge pentru odihna sufletelor millor de viteji care-şi dorm somnul de veci pe întinsul Țării.

Să nu uităm, nici pentru o clipă, iubite creştine, că această Ţară, făurită prin ajutorul lui Dumnezeu, nu se poate păstra, conduce stăpâni fără sprijinul Său”.

Întrucât marea majoritate a enoriaşilor din Oraşul Grădinilor o constituiau familiile ceferiştilor, cea mai mare speranţă a fost pusă, de la bun început, în sprijinul din partea Ministerului Transporturilor, în speţă în Direcția Generală a Căilor Ferate Române. Apelul următor, tipărit de către Oficiul parohial ortodox român „Viile Orăzii”, în februarie 1935, explică limpede întregul demers:

„Pentru preamărirea lui Dumnezeu, reculegerea şi mântuirea sufletească a enoriaşilor și pentru întărirea Neamului la graniţa de Vest a Țării, am luat iniţiativa zidirei unei biserici și case culturale într-un cartier ceferist din Oradea. Cum însă vremurile prin care trecem sunt grele, ne vedem nevoiţi a apela la inimile caritabile, cu rugămintea fierbinte ca să ne ajute cu obolul lor spre a putea duce la bun sfârşit iniţiativa noastră”.

 

Macheta bisericii Viile Orăzii cu hramul Sf. Ierarh Nicolae, 

Arhitect Vlad… Timișoara, 1937

 

În acest scop, am cerut aprobarea Direcţiei Generale a C.F.R., ca să ne admită a lansa acest apel printre funcţionarii C.F.R. La cererea noastră, On(orata) Direcţiune Generală, prin Foaia Oficială C.F.R. Nr. 767, sub Nr. 5322, R.A. din 17 ianuarie a. c., ne răspunde următoarele:

Contribuţia personalului

pentru clădirea unei biserici la Oradea

„Se aduce la cunoştinţa întregului personal un grup de drept credincioşi – dintre cari cei mai mulţi sunt ceferişti au luat iniţiativa de a construi o biserică creştină ortodoxă într-un cartier din Oradea, în care aproape toţi locuitorii sunt ceferişti şi creştini ortodoxi. Dată fiind frumuseţea scopului urmărit, îndemnăm întreg personalul C.F.R. să contribuie la realizarea lui. În acest scop, Comitetul de iniţiativă a emis cărămizi în valoare de 2, 5 și 10 lei şi nu ne îndoim că personalul C.F.R., animat de dragostea creştinească, va reţine, după puteri şi în mod cu totul benevol, un număr oarecare de asemenea cărămizi. p. Director General, A. Filitti”.

Încurajați într-un chip aşa de creştinesc românesc din partea creştinilor înţelegători din fruntea instituţiei a cărei funcţionar onorabil sunteţi, îndrăsnim a apela și la D(umnea-voa)stră, Mult Stimate Domn, rugându-vă ca să ne daţi tot concursul posibil în lucrarea creştinească românească pe care o întreprindem.

Alăturat Vă trimitem…. cărămizi a…. lei bucata, în valoare totală de …. lei, cu rugămintea să binevoiţi a le desface printre personalul de sub conducerea D(umneavoa)stră.

Cotorul și eventual restul de cărămizi precum și preţul celor desfăcute Vă rugăm să le trimiteţi pe adresa: Pompiliu Dan, prim epitrop, Oradea, str Arhitecţilor Nr. 3. Vă rugăm să comunicaţi celor cari vor contribui la zidirea bisericii noastre, că la toate slujbele dumnezeeşti ce se vor oficia în noua biserică se vor face rugăciuni pentru sănătatea si liniştitul lor traiu, precum pentru mântuirea sufletelor lor. Mulţumindu-Vă din suflet pentru bunăvoinţa cu care serviţi cauza noastră creştinească și românească, rămânem rugând pe bunul Dumnezeu, ca să Vă binecuvânteze cu familia dimpreună.” Alături de Pompiliu Dan, ca prim epitrop, şi Pr. Valeriu Ioja, preşedintele Consiliului parohial, semnau membrii în Comitetul de iniţiativă: inginer D. Mateescu, şef inspector din Satu Mare, Dr. Al. Tiberian, inspector la mişcare, ing. Ioan Staiţiu, inspector la tracţiune, ing. Ioan Bârsu, inspector la atelier, mg. şef Ioan Ardelean, C. Macarie, şef de gară, Oct. Luchian, şef de secţie L., Marin Matei, şef de magazie, Teodor Tincău, casierul gării, Gheorghe Pantea, mecanic, Teodor Benţea, mecanic, Nicolae Hora, mecanic, Teodor Novac, magazioner, Gavril Bogdan, conductor şi Alex. Selăjan, frânar.

Paralel cu aceste demersuri, cu sprijinul Tipografiei „Diecezana” a Episcopiei Ortodoxe Române a Oradiei, au fost imprimate 300.000 exemplare bonuri tip cărţi poştale ( aşa numitele „cărămizi”), broşate sub forma a 600 carnete. Apelul sus amintit însoţit de carnetele cu bonificaţii au fost trimise tuturor marilor staţii C.F.R. din Ţară. S-a cerut, de asemenea, sprijinul tuturor credincioşilor din Oraşul Grădinilor, din celelalte cartiere ale Oradiei, din Bihor, de pe tot cuprinsul Eparhiei. lar ajutoarele, după cum o mărturisesc zecile de adrese, zecile de liste de subscripţie, au sosit de pretutindeni, din Muntenia şi Oltenia, din Moldova şi Basarabia, din Transilvania şi Banat, dovedind o solidaritate românească exemplară, impresionantă.

 

 

 

1938, Episcopul Dr. Nicolae Popovici, împreună cu oficialitățile locale și județene stabilesc locul pentru noua biserică a Parohiei „Viile Orăzii” – Pr. Valeriu Ioja

În cererea de sprijin adresată către „Banca Românească” din Bucureşti, Valeriu loja şi Pompiliu Dan scriau:

„În oraşul nostru, care numără aproximativ 16.000 de suflete creştine ortodoxe, avem numai două biserici, zidite pe vremea când creştinii ortodocşi români erau în număr de 3.000. Aceste biserici sunt situate în locuri prea puţin accesibile populației de la periferia oraşului absolut neîncăpătoare pentru marele număr de creştini cari ar dori ca Sfânta ziuă a Domnului să o petreacă creştineşte, hrănindu-şi sufletele cu mana cerească și adăpându-le cu apa cea vie a Lui Hristos. Alimente cari se pot primi curate și nealterate numai în Sf(ânta) Biserică.

Stăpâniți de bucuria cea mare a victoriei repurtată împotriva asupritorilor milenari, conducătorii noştri politici au uitat aproape cu totul că cel mai mare merit în această izbândă îl are Stăpânul a toate, care a ținut vie și a alimentat neîncetat în cursul veacurilor credința noastră drept măritoare și nădejdea în triumful dreptătii asupra nedreptăților și asupririlor îndurate sute de ani.

Istoria ne spune lămurit că, poporul românesc dacă şi-ar fi părăsit credinţa sa ort(odoxă) rom(ână) demult ar fi încetat de a figura între națiunile acestui continent. Ea, credința ort(odoxă), l-a întărit în cuget și simțiri ținând mereu aprinsă în sufletul său nădejdea de mai bine într-un viitor apropiat.

În tot trecutul ei, Biserica creştină ort(odoxă) a fost la înălțimea chemării sale şi străduințele ei au fost înțălese și încurajate de reprezentanții vieții politice, dovadă ctitoriile de mănăstiri și biserici cu cari este împodobit pământul țării noastre.

Ca şi în trecut, aşa şi azi, numai Biserica noastră creştină ort(odoxă) este aceea care poate pregăti îndeajuns sufletele cetățenilor pentru păstrarea și administrarea corectă a moştenirei ce ne-au lăsat cei 800 mii de eroi ai Neamului cari sau făcut una cu pământul dându-şi sufletele pentru triumful dreptății Lui Dumnezeu.

Ori azi această Biserică e tratată într-un chip maşter; neluându-i-se atenția cuvenită.

În oraşul nostru, spre pildă, cultele minoritare, rom(ano)-cat(olic), ref(ormat), de când e stăpânire românească pe aceste plaiuri, au progresat într-un chip uimitor, adeseori sprijinite materialiceşte de înalta stăpânire. In ultimii şase ani, rom(ano)-cat(olicii) au Zidit în cartierele mărginaşe trei capele grandioase, tot atâtea grădine de copii şi case culturale și o biserică monumentală cu două turnuri. Iar reformații , pe teren primit în dar de la Municipiu, şi-au ridicat o frumoasă și încăpătoare casă de rugăciuni, la începutul str. Dr. Iuliu Maniu.

Pentru un cugetător mai serios nu se poate ca să nu fie bătător la ochi din punct de vedere național această râvnă a neamului lui Arpad, în domeniul lor religios. Eu mă întreb, cum se poate să nu le ajungă pentru satisfacerea trebuințelor lor religioase lăcaşurile vechi de închinăciune azi când ei sunt mai puțini ca pe vremea când exploatau glia şi truda bieților români oropsiți. Îmi vine să cred că râvna lor nu e de natură religioasă, ci de natură națională și şovinistă. Și de fapt acesta e adevărul. Sub scutul și cu ajutorul stăpânirii, ei luptă în ascuns prin mijloace deghizate împotriva siguranței şi a integrității Statului nostru.

Poate ne va obiecționa cineva; dacă cultele minoritare ridică case de rugăciuni şi biserici, de ce nu ridicăm și noi, Biserica dominantă? Răspunsul e următorul: am fost săraci sub stăpânirea trecută tot săraci am rămas”.

În cererea de sprijin adresată, tot acum, Ministrului Comunicațiilor, R. Franasovici, Oficiul parohial evidențiază faptul că numără peste 400 familii de ceferişti. Precum celălalte, apelul este prin excelenţă patriotic: „Suntem la granița de vest a Ţării și cu durere o mărturisim, Mult Stimate Domnule Ministru, că până azi în privința aceasta (a edificării unor lăcaşuri de cult – n.n.) nu s-a putut face nimic pentru noi, românii ortodocşi din Oradea. În schimb, cultele minoritare au ridicat, în scurt timp, în raza parohiei noastre, două biserici măreţe și două case culturale pompoase. În lipsă de biserică și casă culturală românească, enoriaşii noştri cercetează pe cele minoritare. Suntem în trista situație de a o mărturisi și dovedi chiar că, în loc să ne românizeze minoritarii, se maghiarizează românii. Ne-a fost dat adesea să auzim pe unii şi pe alții dintre ai noştri zicând: „Tot mai bine era pe vremea stăpânirii ungureşti, căci aveam tot ce ne trebuia !” În capela deschisă în urmă cu patru ani, se arată în continuarea cererii, abia încap 5% dintre enoriaşi. Alături de preotul paroh Valeriu Ioja, memoriul îl mai semnau: Aurel Vişinescu, controlor Ioan Hora, inspector de birou C.F.R., Gheorghe Pantea, mecanic de locomotivă, şi Pavel Moţiu, lăcătuş C.F.R. Ei au prezentat personal memoriul la București, conducerea Casei Muncii a Căilor Ferate Române primindu-i „cu toată dragostea”, „cu idei sănătoase și promisiuni grase”. Ne-am întors acasă – scria preotul Valeriu loja cu speranţa că „în toamna aceasta vom pune piatra fundamentală la Sfânta biserică”. Concomitent cu aceste demersuri, credincioasele din parohie, cu deosebire Doamna Ecaterina P. Dan, au dovedit o râvnă deosebită, atât în împodobirea capelei cât şi pentru adunarea fondurilor băneşti. Tinerii ortodocşi din Orașul Grădinilor organizau, la rândul lor, în martie 1935, în vederea adunării de fonduri pentru construirea bisericii, o serbare populară urmată de dans, ce s-a ţinut în sala Asociaţiei Culturale și Muzicale a Personalului Atelierelor C.F.R. Conform programului, aceasta a cuprins: imnul „Trăiască Regele”, cânturile corale „Coasa”, de Ioan Vidu, „La fântână”, de A. Bena şi „Pe al nostru steag e scris unire”, intonate de cor, poeziile „Ardealul”, recitată de către studentul teolog Blaga și „Dorul româncei”, recitată de către domnişoara Mezei; cântecele: „În poiana Vadului” şi „Mândruliţă de demult”, interpretate de către studentul teolog Stanciu, iar în final piesa de teatru, în două acte, „Nu vrea să se mărite”. Știm că „serbarea a reuşit de minune. Toată asistenţa a fost mulţumită. Au fost prezenţi 500 de persoane”. Nu a lipsit, desigur, nici sprijinul presei românești, atât ziarele din Oradea cât şi cele centrale popularizând iniţiativa credincioșilor din Oradea Mare. Marele cotidian „Curentul”, ce apărea la București, aducea, în numărul din 28 aprilie 1935, la cunostinţa cititorilor, a tuturor celor interesaţi, faptul că, „prin străduinţa unor oameni de inimă este pe cale să se ridice mult visatul lăcaş al Domnului pentru ceferiştii Oradiei, Bihorului pentru toţi acei care vor trece pe aici, pe la graniţa de vest a Ţării.

Unii, însă, din cei cari ar trebui să sprijine această acțiune lăudabilă şi-au arătat colţii, invocând motive cari ar ‘putea zădărnici frumoasa iniţiativă a ceferiştilor bihoreni. Pentru a nu se mai ivi vreun conflict și pentru a nu se mai invoca pretexte (ca acelea că Direcţiunea Generală nici nu cunoaşte nici nu aprobă o astfel de acţiune), dăm mai jos aprobarea Direcțiunii Generale C.F.R., sub nr. 5322 din 17 Februarie 1935: (este reprodus, în continuare, textul Apelului redat la p. 14-15).

Iată, deci nu poate fi vorba de o necunoştinţă de cauză sau neaprobare din partea organelor superioare. Iar în ce priveşte contribuţia sunt liberi s-o dea cum vor toţi acei cărora li se cere sprijinul unei iniţiative care are mai mare importanţă în zilele noastre, ca oricând.

Drept aceea, mai alăturăm ,scrisoarea Oficiului parohial respectiv:(este reprodus, în continuare, textul Apelului redat la p. 13-14).

Această acţiune de divină frumuseţe, pe lângă meritele părintelui Valeriu Ioja și ale domnului Pompiliu Dan, prim-epitropul parohiei, trebuie să facă nemuritoare numele tuturor acelor membrii din Comitetul de iniţiativă cari au luat hotărârea. Astfel sunt domnii: ing. D. Mateescu, şef inspector Satu-Mare; dr. Al. Tiberian, inspector la mişcare; ing. Ioan Staiţiu, inspector la tracţiune; ing. Ion Bârsu, inspector la atelier; ing. şef Ioan Ardelean, ing. Alex. Gheorghiu L.III; C. Macarie – şef de gară; Oct. Luchian, şeful staţiei L; Corodi, depoului; Marian Matei, şef de magazie; Teodor Tincău, casierul gării; Gheorghe Pantea, Teodor Benţea, Teodor Novac, magazioner; Gavril Bogdan, conductor, şi Alex. Selăjan, frânar”.

Adunarea fondurilor necesare a continuat pe tot parcursul aniIor 1936 și 1937. Din anul ultim se păstrează Scrisoarea-Apel adresată, de către preotul Valeriu Ioja, în numele comunității, Ministerului Transportului, act ce constituie, după părerea noastră, un veritabil document istoric, întrucât invocă, alături de starea de fapte, importanţa specială, semnificaţia naţională a înălţării lăcașului de închinare:

„Mândra şi falnica noastră Țară, România Mare, se datoreşte milei lui Dumnezeu credinţei neclintite în dreptatea Lui, a acelor atâtea sute de mii de viteji cari s-au făcut una cu pământul pentru triumful dreptăţii Lui. După cum numai prin credinţa în Dumnezeu şi în învăţăturile Bisericii Lui drept mări-toare s-au menţinut strămoşii o mie şi atâţia ani pe glia exploatată prin sudoarea frunţii lor de către veneticii acestor plaiuri, întocmai aşa păstrarea și fructificarea acestei măreţe moşteniri nu se va putea face decât din partea unor cetăţeni români creştini, pătrunşi până la jertfa de sine de adevărurile Evangheliei lui Hristos”.

Relevând faptul că, pentru cei 16.000 români ortodocsi există în Oradea Mare, în perimetrul Orasului Nou, o singură biserică şi că „deşi s-a rânduit din partea organelor superioare bisericeşti ca să se oficieze în această biserică Dumineca câte două sfinte Liturghii, cu ambele ocazii Sfânta Biserică este
neîncăpătoare. Între timp , s-au format trei parohii noi în cartierele mărginaşe (la o distanţă de 3-5 km de biserica centrală) unde s-au stabilit românii, centrul fiind ocupat cu palatele veneticilor. Aceste parohii, în lipsă de biserici, îşi amenajează Duminica dimineaţa câte o capelă în sala unei şcoli primare”. Prin urmare, cei circa 16.000 români ortodocşi din municipiul Oradea au doar o biserică şi o capelă, cei 10.761 români uniţi au 3 biserici şi o capela, cei 18.103 romano-catolici au 10 biserici şi 7 capele, cei 19.845 reformaţi au 4 biserici şi o capela, cei 4.104 evanghelici au o biserică, iar cei peste 35.000 evrei ( şi alte confesiuni ) au 25 de biserici.

„Dintre confesiunile arătate, romano-catolicii au zidit sub stăpânirea românească două biserici, o mănăstire, 6 capele şi două case culturale. Reformaţii au zidit o capelă și o grandioasă casă culturală. Iar evreii 15 sinagogi. Cât despre noi…” „de la marele act al Unirii de la Alba Iulia până în prezent nu s-a făcut nimic pentru satisfacerea trebuinţelor sufleteşti de natură religioasă, morală şi intelectuală a marelui numătr de Cetăţeni români. Nici o biserică și nici o casă culturală nu s-a zidit în Oradea până- în prezent”.

Poate se va întreba cineva, de ce noi n-am făcut nimic în această ramură? Răspunsul e simplu și precis; pentru că am fost și încă suntem săraci, atât ca Biserică cât și ca Naţiune stăpânitoare. Iar pe de altă parte şi enoriaşii noştrii sunt săraci în majoritatea cazurilor inconşti(enţ)i de nepreţuitele privilegii primite din partea bunului Dumnezeu prin înfăptuirea idealului nostru naţional. Am ajuns la constatarea că, în anumite cazuri, cum e şi cel de faţă, asemenea înfăptuiri de natură obştească trebuie făcute aproape din oficiu”.

 

 2 octombrie 1938, Dr. Nicolae Popovici Episcopul Oradiei, împreună cu soborul de preoți și diaconi la așezarea pietrei de temelie.

Totuși în pofida iminentelor greutăţi ale începutului, scrie preotul Valeriu Ioja „am făcut și noi ceva”. „La extremitatea aceasta a Ţării, aici la granita de Vest, în orașul Oradea, un mic grup de români, conştienți de menirea noastră creștinească și românească, conştienţi de adevărurile amintite, ne frământăm de un timp destul de îndelungat sa zidim o Sfântă Biserică pe seama enoriaşilor din cartierul gării, cari 90% sunt ceferişti”. Arată, în final, că, prin contribuţia drept credincioşilor de pe toate meleagurile Ţării, în primul rând a enoriaşilor şi ceferiştilor, Parohia Ortodoxă „Viile Orăzii” avea la îndemână suma de peste 700.000 lei precum şi o bună parte a materialului lemnos necesar.

Lucrările de construcție a bisericii cu hramul „Sfântul Ierarh Nicolae” din parohia „Viile Orăzii” au început odată cu punerea pietrei de temelie, la 2 octombrie 1938, de către ierarhul Nicolae Popovici, Episcopul Oradiei. Au fost reținute planurile în stil bizantin, datorate arhitectului Vlad din Timişoara. Oficiul parohial păstrează la loc de cinste, alături de aceste pla-nuri, un număr de trei fotografii realizate cu acel prilej, pe care, având în vedere valoarea documentară aparte, le reproducem în această lucrare.

[singlepic id=108 w= h= float=center]

 

2 otombrie 1938 – Episcopul Dr. Ncolae Popovici pune piatră de temelie la biserica Parohiei „Viile Orăzii” – Pr. paroh Valeriu Ioja

Întrerupte doar pe timpul iernii, lucrările au continuat în primăvara anului 1939, dar  la scurt timp, din cauza lipsei de fonduri, au fost sistate, stagnând aproape un an de zile. „Evenimentele politice internaţionale avea să scrie preotul paroh ne-au găsit în plină lucrare. Datorită acestor evenimente, a căror consecinţă se resimte din belşug și la noi, n-am putut procura cele trebuincioase pentru terminarea lucrului început. De doi ani stăm cu zidirea neacoperită (…) De nu vom reuși în vara acestui an (1940) să acoperim zidurile, ne expunem la aceea cg să se demoleze”.

În cursul lunilor februarie, martie, aprilie şi mai ales anului 1940 părintele Valeriu Ioja se adresează, tuturor forurilor din partea cărora nădăjduieşte un răspuns favorabil, călătoreşte în două rânduri la Bucureşti, se adresează, din nou, Ministerului Transporturilor, în speţă Direcţiei Căilor Ferate Române, Ministerului Cultelor şi Artelor, Ministerului Domeniilor, Ministerul Muncii, Sănătăţii şi Ocrotirilor Sociale, Rezidentilor regali din această parte a Ţării, Gărzii Naţionale din subordinea Organizaţiei din Oradea a Frontului Renaşterii Naţionale, cu deosebire ‘Primăriei municipiului Oradea, care, în cele din urmă, sprijină Parohia în procurarea tablei zincate pentru realizarea acoperişukii lăcaşului.

Însă, nu peste mult timp, la sfârşitul verii, evenimentele politice şi militare din această parte a continentului se precipită, Ungaria horthystă revizionistă solicitând arbitraj internaţional în problema Transilvaniei. În acel moment, preotul paroh Valeriu Ioja se afla, pentru a doua oară în decursul anului, în concediu de boală, fiind suplinit în cele bisericeşti de către protopopul pensionar Nicolae Popescu, grija edificiului purtând-o Consiliul parohial. Unul din membrii acestuia, neîndotelnic cel mai activ, Constantin Macarie, însuşi şeful staţiei C.F.R. Oradea, deloc copleşit de evenimente, a scris şi lăsat spre păstrare în arhiva parohiei, poezia „Avram lancu”, invocând spiritul aceluia care, ca de atâtea ori, în momentele de grea cumpănă a istoriei noastre moderne şi contemporane, întruchipa simbolic demnitatea naţională a românilor din Transilvania:

[singlepic id=110 w= h= float=center]

 

2 octombrie 1938 – Episcopul Dr. Nicolae Popoviciu așează hrisovul în fundația bisericii Sfântul Ierarh Nicolae de la parohia „Viile Orăzii”

„În sunet de trâinbiti de aramă,

În strigăt grozav de război,

Un glas la luptă ne cheamă    

Din morţi mă întorc Iângă voi.

Să scapere ceriul, să tune,

Și muntii să se clatine iar

Chemarea moşiei străbune

Ne-adună din hotar în hotar.

Cu braţul cel tare ca fierul

Pe morţi să legăm jurământ:

Al nostru e pământul şi ceriul

Și ce e al nostru e sfânt.

Cu dintii de-om rupe tărână

Să ştim s ‘arătăm orişicui

Din patria noastră străbună

Un pas nu mai dăm nimănui.”

Mai tarii Europei, duşmanii Neamului nostru, au dictat însă sfâşierea pământului românesc, odată cu partea de nord-vest a Ardealului, Oradea ajungând sub stăpânire ungară. Sub îndrumarea lui-Constantin Macarie, s-a organizat în gara Oradea plecarea trenurilor cu refugiaţi; asemenea multor altor intelectuali români, preotul Valeriu Ioja a fost silit să ia calea pribegiei. Timp de patru ani, cât a durat ultima prigoană maghiară, conştiinta naţională a rornânilor din Oradea a fost crucificată, instituţiiie, intelectualii, slujitorii altarelor în primul rând, însăşi Curtea episcopală ortodoxă, fiind siliţi să ia drumul refugiului. Altarul din Parohia „Viile Orăzii”, ajuns de izbelişte, s-a aflat, în aceşti ani de tristă amintire, în cea mai mare primejdie, putând fi demolat în orice moment, aşa cum bine ştim că s-a întâmplat cu multe lăcaşuri ortodoxe din Ardealul de Nord vremelnic ocupat. Dacă acest fapt nu a avut loc, în schimb o parte din materialul de construcţie şi alte bunuri aflate în preajma edificiului au fost distruse ori înstrăinate.

[singlepic id=105 w= h= float=center]

Biserica „Viile Orăzii” în construcție, primul preot paroh împreună cu constructorii.

De abia după război, în anul 1946, lucrările au fost reluate cu fonduri de la Stat, de la Patriarhia Ortodoxă Română şi de la Sfânta Episcopie Ortodoxă Română a Oradiei. O delegaţie de ceferişti, condusă de părintele Gheorghe Coman şi mecanicii ceferişti Ioan Mocanu şi Traian Zaharia (omul care a condus ultimul tren cu refugiaţi români din Oradea, în urma Dictatului de la Viena), au fost în audienţă la Ministerul Transporturilor, din partea căruia de asemenea s-a primit sprijin pentru terminarea lucrărilor, acoperişul lăcaşului fiind învăluit în tablă zincată care, multă vreme, şi-a păstrat culoarea originală – albastru ceruleum – de unde vine şi denumirea de „Biserica Albastră”. Lăcaşul, după ce a fost tencuit în interior, în anul 1952 a fost târnosit de către Episcopul Oradiei, Valerian Zaharia. De acum se  încep serviciile religioase în actuala biserică, preot filnd Gheorghe Coman.

De abia peste zece ani, în 1962, s-a început tencuirea bisericii în exterior, putând fi finisate numai cupola principală şi cele patru turle mici, deoarece regimul ateu, autorităţile din acea perioadă, nu au dat autorizaţia necesară, astfel că lucrările au fost întrerupte, putând fi reluate de abia în anul 1967.

Între anii 1952 şi 1962, „Biserica Albastră” a fost condusă de către preoţii parohi Vasile Magdău şi Martin Naghiu, cărora le-a urmat părintele Florian Horgea, care, prin multă stăruinţă şi neobosită lucrare, a reuşit să împodobească pereţii interiori ai lăcaşului cu o minunată pictură în frescă, realizată de către pictorul Virginia Videa din Bucureşti. Urmând tipicul erminiei bizantine, creaţia artistică se impune prin culorile vii, tehnica execuţiei portretistice şi scenele cu privelişti, alături de numeroasele chipuri de sfinţi remarcându-se în mod deosebit compoziţiile de mari dimensiuni înfățișând: Naşterea Domnului, Nunta din Cana Galileii şi Învierea Domnului. Pe peretele de la intrare, în dreapta, remarcăm frescele înfătişându-i pe ierarhii Dr. Iustin Moisescu, Patriarh al României, şi Dr. Vasile Coman, Episcop al Oradiei, iar în tindă prezenţa a două inscripţii. Prima pomeneşte numele membrilor Consiliului parohial din acei ani şi până în prezent: Pantea Ioan, consilier; Caciora Aurel, epitrop; Stancu Aurel, epitrop-casier; Sonea Liviu, epitrop; Cernat Eugen, consilier; Chişiu Valer, consilier; Costea Ioan, consilier; Marian Aurel, consilier; Negruţ Teodor, consilier; Tripa Ioan, consilier; Martin Teodor, consilier; Matei Ioan, cântăreţ; Abrudan Octavian, student teolog-cântăreţ. A doua inscripţie îi pomeneşte pe credincioşii donatori, cu sprijinul cărora s-a realizat pictura şi celelalte lucrări interioare: Tudor Aristotel, Vaida Floare, Beldean Floare, Popa Gheorghe, Naghiu Alexandru, Pali Ioan, Popa Craciun, Brad Andrei, Buciuman Floare, Ivaşcu Ioan, Ruge Ana, Sălăjan Paraschiva, Venter Dumitru, Demian Zaharia, Gherdan Gheorghe, Ignăteseu Lidia, Pârcălab Ana, Slab Petru, Bandui Emanuel, Chirodea Gavril, Costea Traian, Dudaş Gheorghe, Erosi Floare, Gârba Maria, Gligan Nicolae, Handrea Vasile, Leu Mihai, Hadar Florica, Marincaș Ioan, Muţiu Florica, Pr. Naghiu, Popa Ana, Sfârlea Iosif, Şereş Aurel, Baiduca Ioan, Pavel Ioan, Negrău Ioan, Bejan Viorel, Brehoi Ioan, Bradea Matei, Sărac Nicolae, Andor Mihai, Fâşie Grigore, Mechereș Maria, Pr. Nemeş Gheorghe, Pr. Megheşan Dumitru, Cosma Gheorghe, Costan Ana, Creţ Viorel, Rad Gavril, Goman Gheorghe, Gui Maria, Buda Gavril, Popa Nicolae, Ilieş Petru, Iosif Vereş, Ardelean Valeria, Popa Gheorghe, Plugar Ana, Roşca Maria, Liberţ Nistor, Todea Ioan, Blajovici Traian, Popa Marțian, Pârvu Iuliu, Secară Traian, Zaharia Traian, Isai Iosif, Radovici Remus, Vereş Ioan, Ghitaș Teodor, Olariu Ioan, Cabâu Mihai, Maghiar Teodor, Perneș Ioan, Vidan Nicolae, Cionca Elena, Luca Adrian, Hegheşi Sofia, Tiba Ioan, Meşter Vasile, Pop Eeaterina, Pr. Horgea Florian, Pr. Feier Ilie, Sotoc Dumitru, Olaru Ioan, Maga Gavril, Perneş loan, Popa Ecaterina, Maghiar Anica, Vitan Nicolae, Farcaș Miron, Pop Paulina, Stancu Maria, Pupăză Dumitru, Caciora Ioan, Gavriş Ioan, Vlad Eugenia, Gheorghe Aurel, Popa Nicolae, Troie Florian, Sonea Liviu, Vidican Ioan, Pop Vasile, Onciu Teodor, Mihuţ Virgil, Ho-ţopan Elisabeta, Maliţa Veronica, Sălăjan Traian, Isdrăilă Veronica, Jecu Gheorghe, Filip Anton, Pavel Ioan, Oros loan, Vesa Floare, Oprea Ecaterina, Ilău Ioan, Blaga Vasile, Bodoc Crăciun, Coraş Gheorghe, Niţa Constantin„ Buda Raveica, Pojega Teodor, Zaharia Octavian, Florica Vasilati, Bandici Florica, Sabău Mihai, Merca Nicolae, Zaha Florica, Tripa loan, Mihăilă Nicolae, Bârsan Gabriela, Cladovan Teodor,  Martin Teodor, Negruţ Teodor, Ilău Ioan, Bara Ionel, Gal Mihai, Nemeș Paulina, Nemeş Carmen, Negreanu Octavian, Apostol Mihai, Matei Ioan, Sabău Laura, Roşu Amalia, Achim Nicolae.

Pisania, concepută cu prilejul săvârşirii frescelor interioare, comemorează următoarele:

„Cu vrerea Tatălui, cu ajutorul Fiului cu harul Sfântului Duh, Treimea cea de o fiinţă şi nedespărţită, ziditu-s-a această Sfântă Biserică cu hramul „Sf. Ierarh Nicolae”, din Parohia Ortodoxă Română Oradea-Vii, Protopopiatul Oradea, în anul Domnului 1938, fiind preot Valeriu Ioja, fiind sfinţită prin aşezarea Sfintelor Moaşte la data de 14 septembrie 1952, praznicul Sfintei Cruci, preotul fiind Gheorghe Coman, în 1962-1963 s-a tencuit în exterior cupola și turlele.

În 1967 s-au tencuit zidurile exterioare, preot fiind Martin Naghiu. Între anii 1974-1977 s-a executat pictura în frescă de către pictorul Virginia Videa prin jerfelnicia credincioşilor din ajutoarele primite de la sfânta Patriarhie și de la unele centre eparhiale din Țară. Slujba de binecuvântare a lucrărilor de împodobire cu pictură s-a săvârşit de către Prea Sfinţia Sa Episcopul Dr. Vasile Coman al Oradiei la data de 13. XI. 1977, preşedinte al R(epublicii) S(ocialiste) R(omânia) fiind domnul Nicolae Ceauşescu, Patriarh al B(isericii) 0(rtodoxe) R(omâne) Prea Fericitul Părinte Iustin Moisescu, şi Mitropolit al Ardealului fiind Înalt Prea Sfinţia Sa Dr. Nicolae Mladin, Protopop al Oradiei P(rea) C(ucernicul) Iconom Stavrofor Nicolae Blaga, parohi P(rea) C(ucernicul) iconom stavrofor Florian Horgea și P(rea) C(ucernicul) Protopop Ilie Feier, secretar eparhial.

Binecuvântează Doamne şi sfinţeşte pe cei ce iubesc podoaba Casei Tale.Amin !”

În anii păstoriei părintelui Florian Horgea a fost amenajat, într-o primă variantă, spaţiul verde din jurul bisericii precum şi grădina parohiei, ce a ajuns a fi considerată drept „cel mai frumos parc cu trandafiri, din Oradea”. Din păcate, la scurt timp, între anii 1978-1980, autorităţile locale au impus parohiei cedarea unei bune părţi din acest teren, pentru construirea actualelor blocuri din jurul bisericii; din cauza abuzului amintit şi a supărărilor avute, părintele Florian Horgea a decedat subit.

În urma trecerii la cele veşnice a părintelui Horgea se cerea urgent venirea unui preot care să conducă parohia spiritual şi administrativ. Astfel, la 1 octombrie 1981, Părintele Gheorghe Nemeș a fost transferat de la parohia Tinca la parohia Oradea Vii, la care slujește și acum. În această perioadă de slujire în ogorul Bisericii şi a Neamului la graniţa de vest a României, aici, în Parohia „Oradea – Vii”, bucurându-se de sprijinul bunilor credincioşi, a reuşit să introducă încălzirea termică în biserică (în octombrie 1982), a fost cumpărat un apartament cu patru camere pentru Oficiul parohial şi locuinţa preoţească (în anul 1982), s-au amplasat cinci icoane realizate din mozaic de murano pe faţada bisericii (în anul 1985), a fost înălţată o troiţă de lemn în parcul bisericii, donaţie a credincioşilor Alexandru Angheriu şi soţia Rozalia (în toamna anului 1985). Anul 1988 a fost, neîndoielnic, cel mai rodnic în realizări: s-a înlocuit pardoseala de lemn cu marmură albă de Vaşcău, a fost realizat iconostasul bisericii, din lemn de tei aurit, datorat sculptorului Ştefan Gajo din Timişoara; tot acesta a executat candelabrul şi chivotul din lemn de tei, aurit, citelniţa, analogul şi strănile, lucrate din lemn de stejar, de asemenea au fost pictate icoanele de pe catapeteasmă, opere de o reală frumuseţe artistică datorate pictorului bisericesc Eremia Profeta din Bucureşti.

 

Pentru a se proteja pictura şi sculpturile aurite, s-au scos lumânările din biserică, lângă Sfântul lăcaş fiind construită Capela pentru lumânări. În parcul bisericii s-au construit o trapeză şi o verandă în stil brâncovenesc care au fost sfințite de către Prea Sfinţitul Dr. Ioan Mihălțan, Episcopul Oradiei. Trapeza foloseşte pentru diferite ocazii, iar în verandă se servesc şi se împart pomeni pentru cei adormiţi întru Domnul. Spaţiul verde din jurul bisericii, afectat în bună parte de şantierul instalat în anul 1981 când s-au construit blocurile de locuinţe din jur şi punctul termic, a devenit în anii din urmă un parc deosebit de frumos, cu trandafiri, brazi ornamentali argintii, tuia şi magnolii. Pe aleile din jurul bisericii s-au amplasat gleze de mozaic ornate în stil bizantin, în care sunt sădite flori, iar pe băncile dispuse pe alei se odihnesc şi ascultă Sfânta Slujbă credincioşii care nu încap în biserică. Nu pot fi omise, desigur, eleganta tencuială exterioară a edificiului şi cu deosebire, reînvierea culorii acoperişului Sfântului lăcaş, în albastru ceru-leum, unic prin eleganţă şi frumuseţe în această parte de Ţară. Toate aceste împliniri, de o deosebită valoare artistică şi estetică, precum şi altele care n-au fost amintite aici, au fost realizate prin donaţiile benevole a tuturor credincioşilor din parohia,,Oradea – Vii şi din municipiul Oradea. În semn de aleasă preţuire pentru tot ce s-a împlinit spiritual şi material la această parohie şi biserică, la iniţiativa preoţilor actuali slujitori şi a tuturor credincioşilor din parohie, la data de 4 iunie 1995 s-a primit înalta vizită a Prea Fericitului Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortrodoxe Române, însoţit de Înalt Prea Sfinţitul Părinte Dr. Antonie Plămădeală, Mitropolitul Ardealului şi de Prea Sfinţitul Dr. Ioan Mihălţan, Episcopul Oradiei. Au participat, de asemenea, Prea Sfinţia Sa Vasile Hossu, Episcopul Român Unit al Oradiei, şi Domnul Iosif Tempfli, Episcopul Romano-Catolic de Oradea.

 

La acest eveniment unic din viaţa municipiului Oradea şi în special a Parohiei Ortodoxe Române Oradea – Vii, pe lângă membrii Sfântului Sinod amintiţi, au împărtăşit marea bucurie, alături de preoţii profesori de la facutăţile de teologie din Sibiu şi Oradea, un mare număr de preoţi din Oradea şi localităţile învecinate, oficialităţile judeţene şi municipale precum şi un număr de aproape 20.000 de credincioşi. Pentru credinţa statornică a tuturor credincioşilor ortodocşi de la graniţa de vest a României, ca şi pentru realizările înfăptuite prin daniile benevole, Prea Fericirea Sa, Prea Fericitul Părinte Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române, a trimis, prin bunăvoinţa Prea Sfinţitului Ioan al Oradiei, Crucea Patriarhală, pentru preotul paroh Gheorghe Nemeş, însoţită de Gramata Patriarhală din 5 iulie 1996. Crucea Patriarhală s-a înmânat de către Prea Sfinţia Sa Dr. Ioan Episcopul Oradiei, în cadrul Vecerniei din 3 noiembrie 1996, în prezenţa unui mare număr de credincioşi. Mulţumind pentru această înaltă distincţie, Părintele Nemeș a spus următoarele: „Crucea aceasta o primesc cu multă bucurie, dar ea Vă aparţine şi Dumneavoastră celor ce aţi contribuit la frumuseţea şi podoaba Sfintei noastre biserici”.

*Datele sunt luate din monografia ”Biserica Albastră” din Oradea, apărută în anul 1997 tipărită cu binecuvântarea Preasfințitului Dr. Ioan Mihălțan, la Editura Lumina – Oradea, autor fiind Pr. Gheorghe Nemeș.

Având binecuvântarea chiriarhală, în anii următori s-au efectuat următoarele lucrări: clopotnița(1999), Crucea de marmură în fața Bisericii, donație benevolă a familiei Luca Florin(1999), între anii 2000-2006 s-a construit Complexul Cultural, Social și Filantropic primind hramul Sfântul Mare Mucenic Gheorghe, s-a amenajat parcul din jurul bisericii cu lampioane noi, bănci noi și padiment din dale de travertin(2010), s-a înlocuit gardul din plasă de sârmă cu un altul nou din fier forjat(2008). Toate acestea și încă altele s-au realizat prin bunăvoința bunilor noștri credincioși.

La data de 18 septembrie 2010 am avut bucuria de a primi la Sfânta Biserică și la Complexul Social, Cultural și Filantropic Sfântul Mare Mucenic Gheorghe pe Preafericitul Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române înconjurat de mitropoliți, arhiepiscopi și episcopi, precum și de un mare număr de preoți și credincioși din parohie și orașul Oradea. Mulțumit de toate realizările efectuate la Biserică și Centrul social, Preafericirea Sa, Preafericitul Părinte Daniel, a oferit în fața Sfântului Altar Ordinul „Sfântul Apostol Andrei – Ocrotitorul României” Preacucernicului Părinte Gheorghe Nemeș.

 

18 septembrie 2010, întâmpinarea Preafericitului Părinte Daniel, Patriarhul României la Biserica Albastră.

 

 

 

 

Galeria fotografiilor de față înfățișează momente de la originea zidirii bisericii, 1938 și până în prezent 2015. În cei 77 de ani de existență, biserica parohiei Oradea-Vii, cu hramul Sf. Ierarh Nicolae a fost botezată cu trei denumiri: 2 octombrie 1938 – 1944 Viile Orăzii,  1945 – 1988 Oradea-Vii C.F.R., la 2 octombrie 1988, cu prilejul semicentenarului acestei biserici i s-a pus numele Biserica Albastră (Arhimandrit V. Anania, delegatul Episcopului Dr. Vasile Coman al Oradiei)